Limbajul bate educaţia! (mai rău decât bunica bate toba)

Citeşte, jivină împuţită!! Da, chiar cu tine vorbesc, nu-ţi vine să crezi că am atâta tupeu să te numesc aşa?! Ei bine, asta s-ar numi în primă fază atragerea atenţiei. Aşa-i că dacă v-aş fi numit, scumpii mei, iubiţii mei, dragii mei cititori, ar fi fost mai slabe şanse să continuaţi lectura? Chiar în momentul acesta, cei care nu sunt în general interesaţi de ce vorbesc eu aici de una singură vor închide pagina, liniştiţi fiind de faptul că n-a fost decât un test. Un test pe care chiar vă rog pe cei care aţi mai rămas să-l încercaţi şi voi pentru a vă convinge că am dreptate. E un test pe care l-am făcut acum câţiva ani şi am descoperit ceva fantastic, anume, că mulţi dintre prietenii mei virtuali sunt încă în viaţă. Aşadar, ce am făcut: am construit o înjurătură, nu mai ştiu exact care, fiţi creativi, paleta e destul de largă (eu am ales una pe care cu siguranţă n-aş mai repeta-o cu uşurinţă, astfel şocul a fost şi mai mare) şi trimiteţi-o ca mass mesage pe messenger. Veţi descoperi că mulţi stau de ani de zile ascunşi sub liniştitul invisible, dar totuşi sunt în viaţă şi nici nu v-au adăugat la ignore. Fiindcă au trecut deja câţiva ani de la experimentul acesta, am să vă spun şi de ce l-aş face din nou acum, spre întărirea celor intuite din plin. Sincer dragilor, nu prea mă interesează câţi oameni folosesc messengerul şi de ce, e problema lor, ce m-a interesat mai mult a fost reacţia. Ei da, asta este o tehnică folosită şi în marketing şi în psihologie şi în pedagogie. Stârnirea interesului se face prin metode şi metode, de la caz la caz. De ce omul se lasă însă mai uşor stârnit de o jignire decât de o vorbă buna, asta pentru mine a rămas încă o mare dilemă. Şi trecând anii şi tot analizăndu-mă, am ajuns la concluzia că în primă fază omul are doar o reacţie la un cuvânt înjositor, aceea de a deschide ochii. Cască bine ochii a uimire. Am tot vreo câţiva ani de când privesc, tot cu uimire, la grupurile de discuţii, la forumuri şi mai nou la reţelele sociale de pe mirobolantul internet. Prima dată în care am vrut să scriu ceva despre limbaj a fost însă în momentul în care, într-un grup pe care îl consider ca fiind un grup de discuţii între oameni echilibraţi, cu anumite norme morale, cu o decenţă ce sfidează crunt realitatea actuală, am fost nu pentru prima dată luată destul de dur la întrebări. La început, am fost desigur, revoltată! Revolta este reacţia primară pe care o avem cu toţii când cineva ni se adresează dur (fiecare având propria accepţie asupra cuvântului). Ceea ce urmează după revoltă este cu adevărat interesat. Eu personal cred că în general urmează dezgustul şi negarea. Sunt stări interschimbabile rapid, este şocul, uimirea, reacţia. Reacţia poate fi externă sau poate rămâne intimă, internă. Reacţiile externe când persoanele nu se cunosc îndeajuns de bine sunt de tipul: Cine te crezi tu ca să-mi vorbeşti aşa? Şi sunt de obicei urmate de forme de negare, se neagă autoritatea celui care a vorbit astfel sau cuvintele şi cerinţele ulterior manifestate de purtătorul de cuvinte dure. Interesant, nu? Abia acum ajung la ceea ce mă frământă pe mine de fapt. În grupul despre care vorbeam, sunt, aşa cum deja v-am spus, oameni de o înaltă calitate morală pe care de obicei îi citesc cu deosebită plăcere. Până la un punct! Şi care este punctul, care pune totodată punct la educaţia pe care accept chiar benevol să o primesc de la distinşii membrii? Până la cuvinte de jignire. Orice ar avea de spus un membru al grupului pe care îl pot considera chiar sfânt, se năruie în clipa în care uită să se tempereze şi scrie o jignire, fie ea meritată sau nemeritată către un alt membru sau faţă de un subiect sau o persoană străină grupului. Nu contează cui se adresează. Eu, eu nu am de ce să citesc nici o jignire fie ea considerată justă. Atunci devin cu totul închisă la orice alt cuvânt oricât de folositor mi-ar putea fi mie acela. De ce? Simplu, consider că astfel de persoane se autosabotează. Cum să fii vertical şi totuşi să te cobori mereu la cuvinte şi acuzaţii de doi bani, neargumentate. Dacă ai ceva de spus, nu te lăsa dus de val, spune clar şi răspicat şi nu uita că eşti dator cu bun simţ în primul rând propriei persoane, îl al doilea celor care nu au nici o vină şi nu în ultimul rând chiar persoanei pe care o jigneşti. Educaţia, ca şi schimbare a unor valori cu altele mai bune, ca şi deschidere a minţii, ca şi vindere de informaţii la scara mai mare sau mai mică, nu se face niciodată aşa cum vrem noi, repede şi bine şi uşor. Există totuşi un model de om, de pedagog îndrăznesc să spun, care a ştiut cum să folosească în propriul său avantaj şi în scop educativ cuvintele urâte, un soi de catharsis prin estetica urâtului. A fost o femeie excepţională, un om deplin, un profesor adevărat, un dascăl desăvârșit. Şi n-a făcut decât un lucru. Ne-a făcut să simţim în fiecare cuvânt al Domniei Sale (aşa cum bine spune un alt Profesor) că ne iubeşte. Şi n-a contat pentru nici unul că ne-a înjurat, nici n-a contat că ne numea bestii, animale fără dinţi, monştri, ticăloşi. Orice vorbă a ei era o binecuvântare pentru că o spunea cu atâta dragoste şi dăruire de sine încât nu i-am fi putut reproşa niciodată nimic. Dar câţi dintre dumneavoastră vă puteţi spune cu sinceritate că înjuraţi cu dragoste şi binecuvântaţi înjurând? Închei cum s-ar fi cuvenit să încep! Îmi cer iertare celor, în faţa cărora mi-am pierdut firea şi le-am vorbit aşa cum nu se cuvenea. Motto de încheiere: "Blândețea cuvintelor rostite la timpul potrivit a câștigat acolo unde violența ar fi pierdut" (Apollonios din Rhodos)