Larai Davide

Citeşte, jivină împuţită!! Da, chiar cu tine vorbesc, nu-ţi vine să crezi că am atâta tupeu să te numesc aşa?! Ei bine, asta s-ar numi în primă fază atragerea atenţiei. Aşa-i că dacă v-aş fi numit, scumpii mei, iubiţii mei, dragii mei cititori, ar fi fost mai slabe şanse să continuaţi lectura? Chiar în momentul acesta, cei care nu sunt în general interesaţi de ce vorbesc eu aici de una singură vor închide pagina, liniştiţi fiind de faptul că n-a fost decât un test. Un test pe care chiar vă rog pe cei care aţi mai rămas să-l încercaţi şi voi pentru a vă convinge că am dreptate. E un test pe care l-am făcut acum câţiva ani şi am descoperit ceva fantastic, anume, că mulţi dintre prietenii mei virtuali sunt încă în viaţă. Aşadar, ce am făcut: am construit o înjurătură, nu mai ştiu exact care, fiţi creativi, paleta e destul de largă (eu am ales una pe care cu siguranţă n-aş mai repeta-o cu uşurinţă, astfel şocul a fost şi mai mare) şi trimiteţi-o ca mass mesage pe messenger. Veţi descoperi

Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu... De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghită n-ar mai fi nici o diferenţă. (Petre Ţuţea) Am două imagini mari pe tavan, una o văd dimineaţa când mă trezesc, cealaltă noaptea când mă culc. Cea de dimineaţă, pe care o ignor mereu poartă întrebarea: ce-ar face azi ţăranul? Pe cel de noapte: ce-ar gândi azi filozoful? Aşa se face, nu ştiu de ce, de la o vreme trăiesc mai mult gândind decât făcând, şi-aşa mai mult în faţa lui Dumnezeu decât în cea a lui Ţuţea, greşesc şi lumea mi-o dovedeşte. Şi cum o dovedeşte? Păi, mai nou lumea a ajuns să spună despre mine: „ah, fata aia care vorbeşte fru

fu ciudat, mai ciudat ca oricând îmi puse în palmă o floare mică, palma întoarsă spre cer floarea începu să crească și nu se oprea cuprinse palma toată, antebratul și bratul, totul bătut cu mici flori albe Am să mi te fac copac, a spus. Ce spui acolo? Te fac copac, eu am să-ți fiu pământ Vlăstarul cuprinse grumazul și parte din față, cobora spre tălpi eram copac, era pământ. șarpele vru să se urce l-am lăsat, fară să-l las să-mi vorbească. eu, POMUL VIEȚII tu, PÂMÂNTUL care mă hrănește și șarpele... ȘARPELE E MUT!

- Ar trebui să scrii. - Nu vreau,vreau să uit cum se scrie. - Scrii frumos, de ce nu vrei? - N-am cui. - Cui ai vrea? - Unuia care să mă iubească. - Și dacă te-ar iubi? - M-ar citi fără să scriu. - Și dacă te-ar citi? - M-ar iubi în continuare. - Atunci ai scrie. - Da. - Dar el te-ar citi pe tine, nu ceea ce scrii, cui ai scrie atunci? - Mie. - De ce? - Ca să-mi amintesc că am trăit.

Se ia un om, se pune într-un bol, se curăță de tot, gândurile i se maseazâ pentru a se relaxa, inima i se descarcâ de urât și se încarcă de frumos, memoria i se așează în ordine și concordanță cu inima și gândul cel bun. Mai târziu se va lua omul și se va pune într-un mediu propice, în Pandora (din Avatar) sau în Atlantida, ori în trecut, ori în viitor, niciodată în prezent. Treptat se vor adăuga și alții oameni, socializarea se va urmări cu deosebită atenție, nu se va face alandala, nimic întâmplător, totul organizat și perfect. Se așteaptă rezultate spectaculoase! Un muzeu viu orânduit omenește.

Vezi luna acum? E jumătate luminată, jumătate întunecată. Dar și jumătatea întunecată e vizibilă, ca o prefigurare a luminii ce o va cuprinde. Privește, o jumătate e a noastră, o jumătate a lor. Care noi? Care ei? Noi care vedem bucuria luminii ce se revarsă, fără să o mai căutam. Ei... ce necontenit caută bucuria, fără să o afle defel. Partea întunecată a lunii, stând mărturie luminii ce o va scălda zi după zi tot mai mult, cei tânjind după lumină, n-o văd în ei înșiși nicicând. E punctul de graniță, când mincinoasa lună, spune răspicat adevărul în emisfera noastră. Azi nici nu crește, nici nu descrește. Stă agățată în vârf de boltă cântărind ce a fost și ce va fi. O fi moment de cumpănă? Spectre de lumină ce se arată celor ce privesc cu deschidere cerul. Primim?

Nu îmi e clar încă. Tu mă atragi? Sau propria-mi oglindire în tine? Mă plac pe mine? Te plac pe tine? Sau de ce nu?, pe amândoi deopotrivă. Nu văd în tine doar frumosul, văd suferința, dureri înăbuşite, tăceri de cuvinte înghițite cu amar. Asumarea unei singurătăți nemeritate, poate nevoită. Te-am privit astăzi în dorința ta de nerenunțare. "Ia o pauză, uneori nu vezi lucruri evidente, iar o pauză le poate rezolva." am zis. "Ştiu. Ştiu eu bine cum funcționează, nu mă pot opri ." În glasul tău încrâncenarea şi durerea nerenunțării. M-am gândit apoi mult timp, tipicăreala clasică, acel ceva ce într-un fel ne defineşte, comportamentul obsesiv-compulsiv, fixațiile la care nu putem renunța, perdeau de care râzi cu un soi de amar, pe care poate, chiar dacă altfel, o ai şi tu. Pe undeva, stând lângă tine am simțit tensiune, deşi repetam cu multă căldură în gând "calm, o să iasă". M-am retras dezarmata de gândul meu bun, "poate că port ghinion". Când ai

Aşa-i că ai în viața ta oameni pe care parcă-i ştii dintotdeauna? Chiar azi îi povesteam unei foste colege de serviciu o amintire din gimnaziu în care era şi ea, deşi ne-am cunoscut abia acum 2 ani, deci pe atunci nu o ştiam, dar ea cumva e în amintirile mele dintotdeauna, prezentă. Dar oameni care te fac instant să zâmbeşti? Ai? Eu am câțiva. Când ies din casă ştiu aşa: dacă merg la drepta, voi trece prin fața blocului unui învățator. Atât ştiu despre el. De fapt ştiu că era cândva învățator, mai ştiu prenumele, am sigur şi numele printr-un sertar de memorie, dar nu-l mai găsesc de praf. Am interacționat cu el o singură dată, când eu întârziam la un examen, dar am rugat totuşi şoferul de la microbuz să oprească un pic să îl ia şi pe el de pe drum. Cred că am schimbat un scurt rând banal de replici. Clasicele: mulțumesc, cu plăcere. E interesant că mereu trecând pe acolo, nu mai pot fi încruntată (stare care pare să mă definească) şi cumva zâmbesc instant. Ziua e brusc senină. Dacă mer

M-ai alungat. Mi-ai spus adio deci. Orice. Orice aş fi putut suporta. Numai adio, nu. Deci am plecat. Cobor pe muntele uitării. Ştii cum e? Singurul munte care se cucereşte coborând, mai întâi trebuie să-l cobori ca să-l poţi urca. E vârful îndreptat spre pământ şi poalele ating cerul. Am început coborârea împreună, mai ştii? Off, tu deja m-ai uitat, ai atins vârful fără mine, urmez şi eu, te privesc de departe, eu încă n-aş uita, dar trebuie. Trebuie. A ici nu-i vorba de Freud iubire, nu izgonim nimic în iceberg, totul porneşte mai curând ca din subconştientul colectiv jungian, de-atunci, de când ştiam noi totul. Îţi aminteşti de Piaget? El spunea că suntem vorbitori universali la naştere, cunoaştem atunci şi doar atunci, toate fonemele lumii, toate sunetele indiferent de limbă, cu toate că auzim încă din pântece, sau pur şi simplu suntem sensibili la sunete, învăţăm să le uităm abia după ce ne naştem. Era firesc ca tu să uiţi de mine înaintea mea, doar te-ai grăbit să te naşti înaint

Apreciază-mi încruntarea, ca pe cel mai frumos cadou pe care ți-l pot oferi, chiar dacă ți se pare că-i lipsit de sens. Mulțumește-mi doar pentru tăcerile din fiecare zi, căci în ele îmi voi găsi răspunsurile pentru îndepărtările de care am nevoie. Libertatea nu e ceva ce se dobândește, e ceva ce se oferă zi de zi celui ce o are deja, căci a oferi, în cazul libertății, presupune doar a nu priva. Nu te urăsc, la fel cum nici nu te iubesc. Nu-mi ești prieten, cum nici dușman n u-mi ești. Nu-mi ești nimic, cum toate-mi ești. E imposibil! Ce odios cuvânt, imposibil. Nu am crezut nicicând în el. Și totuși, pare imposibil să te încadrez. Așa cum logica umană s-ar spune că o cere. Ce ești? De unde vii? Și încotro te duci. De ce te sperii? Unde fugi? Așa-i că-i greu. Ți-am spus doar, prețuiește-mi încruntarea, alături de tăcerile-mi, e cel mai frumos dar ce ți-l pot oferi.

“Şahul se joacă în mintea ta şi nu pe masa din faţa ta, a spus el. Dacă joci numai ce vezi, nu o să câştigi niciodată. Ideea este că pentru a excela în şah şi în orice alt domeniu, trebuie să-ţi imaginezi. Trebuie să vezi dincolo de ce se află în faţa ta.” Howard Roughan "Mai ai trei clipe şi vei uitat totul!", aşa mi-a spus. "Ce vei face în aceste 3 clipe?", a fost întrebarea pe care nu îndrăznea nimeni să o rostească tare. În faţa realităţii dureroase, toţi tac. Cât de uşor e să-ţi imaginezi că vei face faţă oricărei situaţii. Când afli că vei pieri, totul se schimbă. Realizezi tot ce n-ai făcut în viaţă, îţi aminteşti fiecare clipă irosită. Ştii, dimineaţa când mă trezesc, îmi trag greu ciorapii pe mine, nu dorm, sunt foarte trează, dar mintea mi-e goală. E singurul moment de respiro... Când îmi trag ciorapii pe mine am acel blank după care tânjim uneori toţi. E un gol hipnotic, prima clipă de odihnă reală. Nu mă grăbi când îmi trag ciorapii, abia atunci ado