Clopotul amintirilor - surori

Aşa-i că ai în viața ta oameni pe care parcă-i ştii dintotdeauna? Chiar azi îi povesteam unei foste colege de serviciu o amintire din gimnaziu în care era şi ea, deşi ne-am cunoscut abia acum 2 ani, deci pe atunci nu o ştiam, dar ea cumva e în amintirile mele dintotdeauna, prezentă.
Dar oameni care te fac instant să zâmbeşti? Ai? Eu am câțiva. Când ies din casă ştiu aşa: dacă merg la drepta, voi trece prin fața blocului unui învățator. Atât ştiu despre el. De fapt ştiu că era cândva învățator, mai ştiu prenumele, am sigur şi numele printr-un sertar de memorie, dar nu-l mai găsesc de praf. Am interacționat cu el o singură dată, când eu întârziam la un examen, dar am rugat totuşi şoferul de la microbuz să oprească un pic să îl ia şi pe el de pe drum. Cred că am schimbat un scurt rând banal de replici. Clasicele: mulțumesc, cu plăcere. E interesant că mereu trecând pe acolo, nu mai pot fi încruntată (stare care pare să mă definească) şi cumva zâmbesc instant. Ziua e brusc senină.
Dacă merg la stânga, dau de ea. Ea pe care am văzut-o e greşit spus, am descoperit-o, aflat-o, ştiut-o dintotdeauna într-o după-amiază în Lild. Cu riscul de a părea paranoică, am urmarit atent fiecare moment de intersecție printre rafturi cu un scop precis. Ştii cum e când cunoşti pe cineva bine de mult timp, dar nu ştii culoarea ochilor dacă eşti întrebat? Acesta era sentimentul şi totodată impulsul urmăririlor mele. Sunt ochii aceia pe care îi ştii de dinainte să îi fi văzut vreodată, le ştii întunecimile durerilor, sclipirile fericirilor, săpăturile lacrimilor, stelele bucuriilor, ştii până şi nuanțele fiecăreia dintre ele, fără să ai măcar habar de unde le ştii, dar culoarea ochilor nu o poți spune. E ca şi cuvântul care nu trece de epiglotă, ajunge până sus, escaladează corzile vocale, iar când să iasă!.. se loveşte de clopotul tăcerii şi beat de uimire se rostogoleşte înapoi în adâncuri. Să fie albastrul tulburător de adânc? Sau poate verdele codrilor? Poate pământiul ce ne poartă cu atâta grijă viața în palmele sale? Nu ştiam. Ştiam doar că o să par nebună, zâmbeam aiurea şi mi-am zis că lucrurile vor duce spre rău dacă insist să continui urmăririle SRI-ste prin magazin. Mi-am văzut de treabă. Şi treaba, ca întotdeauna şi-a văzut de ale sale, le-a rânduit cum a ştiut mai bine şi ne-a pus la rând la casă, față în față. Încă nu m-am îmbătat ca să pot avea o poză cu această ipostază (îmi ies pozele destul de nasoale şi în ipostaze fireşti), dar cred că atunci ar fi existat posibilitatea de a surprinde un cadru cu un om beat, de fericire. Eu. Față în față cu ochii pe care i-am urmărit mai aprig decât camerele de monitorizare. Dar ştii ce? Degeaba mă întrebi care le e culoarea! Zău că nu pot spune decât... adânc. Adânc de viață, de tristețe, de dureri duse fără cârtire, de sacrificii nerostite, de mers mereu mai departe. Adânc de îmi asum ce sunt, de nu e cale de întoarcere, de le-am dus pe toate şi pot zâmbi fiindcă nimic nu m-a doborât. Asta-i culoarea. O văd şi-o revăd când şi când. Îmi e vecină. Azi în mod special aş vrea să o întreb, dacă-mi permite... să o strâng în brațe? #scrisoricătre